[...] Pe braţele lor îşi făcea intrarea în cameră o doamnă tacută şi nemişcată, damă de cîlţi şi de pînză, cu o bilă mare de lemn în loc de cap. Instalată între sobă şi uşă, dama aceea liniştită punea stăpînire pe situaţie. Nemişcată, urmărea tăcută din colţul ei munca fetelor. Strădaniile şi atenţia cu care fetele o înconjurau, îngenunchind în faţa ei, în timp ce măsurau bucăţile de rochii însăilate cu aţă albă, le primea cu severitate şi criticism. Fetele slujeau cu atenţie şi răbdare idolul tăcut, pe care nimic nu-l putea mulţumi. Neîndurător era acel Moloh, cum numai un Moloh feminin poate fi. [...] Întelegeţi voi, întreba tata, sensul profund al acestei slăbiciuni, al acestei pasiuni pentru hîrtia ordinară, pentru papier-mache, pentru vopseaua de ulei, pentru cîlţi şi rumeguş? Aceasta este - spunea tata, zîmbind trist - dragostea noastră pentru materia ca atare, pentru calitatea de a fi pufoasă sau poroasă, pentru consistenţa ei unică, mistică. Demiurgos, marele maestru şi artist, o face invizibilă, îi porunceste să dispară din jocul vieţii. Noi, dimpotrivă, îi iubim scrîşnetul, îndărătnicia, stîngăcia ei de momîie. Ne place sa vedem în fiecare gest al ei, în fiecare mişcare - efortul ei greoi, inerţia ei, dulcea ei stîngăcie. Fetele stăteau nemişcate, cu ochi de sticlă. Chipurile lor erau alungite şi năucite, obrajii vopsiţi de roşeaţă, şi era greu de spus dacă aparţineau primei sau celei de-a doua generaţii a creaţiei. - Într-un cuvînt, conchidea tata, vrem să creăm omul pentru a doua oară, după chipul şi asemănarea manechinului. [...] Trebuie oare să ascund, spunea cu glas scăzut, că fratele meu în urma unei boli îndelungate şi incurabile s-a transformat încetul cu încetul într-un tub de cauciuc, că sărmana mea verişoară îl purta zi şi noapte între perne, îngînîndu-i la nesfîrşit nefericitei creaturi cîntece de leagăn în nopţile de iarnă? Poate fi oare ceva mai trist decît un om transformat în tub? Ce dezamăgire pentru părinţi, ce dezorientare a sentimentelor, ce destrămare a speranţelor puse într-un tînăr care promitea!... şi totuşi, dragostea fidelă a sărmanei verişoare l-a însoţit şi în această prefacere. .......... Bruno Schultz - Manechinele